E vremea cheliilor

O chelie, doua chelii.
Generatia mea, generatia treizeci si ceva de ani, isi urmeaza destinul natural scris in gena vietii si mortii. E vremea burlacilor ce mor, e vremea fetelor cerute in casatorie. Nu despre casatorii sau despre destinul marital vreau eu sa vorbesc astazi. Ma pasioneaza o chestiune, chestiunea cheliilor.
Ma tot uit pe la barbatii astia din ziua de azi si-i vad mai pe toti chei, fara par. Sa tot fie niste ani de cand primesc poze de pe la nunti, ca sunt fosti colegi de servici, ca e vorba de fosti prieteni sau pur si simplu de straini cu care interactionez limitat, intamplator, chelia ma urmareste.
N-as vrea sa creada cineva ca discriminez cheliosii, nu , chiar nu cred ca le sunt in vreun anume fel superior. Unii arata bestial fara par, altii nu sunt tocmai aratosi dar fiecare span are in buzunar bastonul de maresal. Avem cel putin un exemplu concret.
Nu stiu sa existe vreo statistica a celor care sufera de calvitie dar parca niciodata nu am vazut atat de multi miri cu chelie. Uneori am cosmaruri si ma trezesc terifiat din vise in care eu insumi ma vad cu chelie.
Imi intreb mereu iubita daca m-ar mai iubi daca as avea chelie. Ea imi spune ca da, ca n-ar avea nimic impotriva. Eu stiu ca nu e asa, stiu ca la 30 de ani ultimul lucru care mi l-as dori ar fi sa ma rad in cap ca sa maschez lipsa parului. Se zice ca parul prost paraseste capul bun.
Multe se zic, realitatea e ca daca ar fi sa imi doresc ceva, e sa nu ma paraseasca parul. Nu toti aratam ca Vin Disel.

Nu mi-am dorit niciodata sa fiu bogat, acum insa....

Sunt drumuri pe care o apuci in viata. Uneori cararea te duce spre cunoastere, alteori spre ignoranta. Bogatia si saracia sunt si ele drumuri pe care le vezi deschise in periplul tau prin aceasta viata.
Nu mi-am dorit nicodata sa fiu bogat dar un eveniment intamplat acum cateva zile m-a facut sa imi doresc contrariul.
Ratacesc prin lume de 15 ani, departe de familie si departe de locurile natale. Calatoresc cat pot de mult si incerc sa imi traiesc viata cat mai activ, sa cunosc cat mai multe locuri, sa ma bucur de tot ce lumea asta mare ne ofera tuturor.
Intr-una din nopti am visat-o pe mama care ma sfatuia sa merg sa-mi vizitez bunica, imi spunea duios ca ar fi bine sa meg sa o vad cat mai e timp, cat inca mai traieste. Din cerul in care sufletul ei se odihneste de mai bine de 13 ani mi-a mai spus ca nu mai e mult si sufletul ei se va duce sus, lanaga ea.
Despre bunica mea stiam ca e bolnava si ca ultimii 5 ani ii sunt chinuiti de o boala perfida, Alzhaimer.O vizitasem acum 2 ani si nu era bine. Mi se spusese ca e ingrijita de un vecin care e si platit pentru asta. Ce am gasit a fost o batrana pierduta complet de lumea reala, izolata intr-o parte a casei sale. Cand am ajuns am gasit-o stand in frig, cu cateva urme de mancare pe cateva farfurii aruncate neglijent pe o masa. Imaginea sumbra a celei care m-a crescut pana la 4 ani m-a lovit direct in moalele capului.
Mi se spusese ca e ingrijita bine pe cand ea era parasita intr-o incapere insalubra.
Stiam ca rudele din sat ii poarta de grija, doar pe cei trei nepoti orfani ii crescuse de mici, si cand colo lor nici nu le pasa.
Nimeni nu vrea sa se complice cu un batran de 86 de ani, bolnav de Alzhaimer care nu poate sa-si poarte singur de grija.
Pensia de 350 de ron nu o poate ajuta sa ajunga intr-un azil de batrani, acolo se cer sume uriase pentru un om ajuns la 86 de ani. Am ramas mut de uimire cand am constat ca un azil privat cere intre 1800 si 2500 de ron lunar pentru a ingriji un batran.
De unde sa aiba un pensionar atat de multi bani ? Statul cheltuie milioane pe limuzine si excursii de lux si noua ne mor batranii in conditii mizere. Am uitat sa fim umani, sa fim recunoscatori. Alergam prin viata fara sa mai intoarcem capul.
In ziua in care s-au intamplat toate astea mi-am dorit sa fiu bogat, sa schimb ceva, sa ajut cumva.
Mi-e rusine ne ce n-am facut si puteam sa fac.