E vremea cheliilor

O chelie, doua chelii.
Generatia mea, generatia treizeci si ceva de ani, isi urmeaza destinul natural scris in gena vietii si mortii. E vremea burlacilor ce mor, e vremea fetelor cerute in casatorie. Nu despre casatorii sau despre destinul marital vreau eu sa vorbesc astazi. Ma pasioneaza o chestiune, chestiunea cheliilor.
Ma tot uit pe la barbatii astia din ziua de azi si-i vad mai pe toti chei, fara par. Sa tot fie niste ani de cand primesc poze de pe la nunti, ca sunt fosti colegi de servici, ca e vorba de fosti prieteni sau pur si simplu de straini cu care interactionez limitat, intamplator, chelia ma urmareste.
N-as vrea sa creada cineva ca discriminez cheliosii, nu , chiar nu cred ca le sunt in vreun anume fel superior. Unii arata bestial fara par, altii nu sunt tocmai aratosi dar fiecare span are in buzunar bastonul de maresal. Avem cel putin un exemplu concret.
Nu stiu sa existe vreo statistica a celor care sufera de calvitie dar parca niciodata nu am vazut atat de multi miri cu chelie. Uneori am cosmaruri si ma trezesc terifiat din vise in care eu insumi ma vad cu chelie.
Imi intreb mereu iubita daca m-ar mai iubi daca as avea chelie. Ea imi spune ca da, ca n-ar avea nimic impotriva. Eu stiu ca nu e asa, stiu ca la 30 de ani ultimul lucru care mi l-as dori ar fi sa ma rad in cap ca sa maschez lipsa parului. Se zice ca parul prost paraseste capul bun.
Multe se zic, realitatea e ca daca ar fi sa imi doresc ceva, e sa nu ma paraseasca parul. Nu toti aratam ca Vin Disel.