Moartea nu asteapta la stop

O seara ca multe altele, parca un pic mai frig.
Conduc.
Ma asez linistit la obisnuita coada de la iesirea Bucuresti spre comuna Domnesti.Sute de masini asteapta la bariera.O bariera nenorocita care ne manca ore din viata in fiecare zi, zi de zi.
De obicei sunt nervos, agitat, injur in gand .Ma gandesc la saracul Apolodor din Damasc care a construit un pod peste Dunare pe vremea romanilor, iar noi dupa 2000 si ceva de ani nu suntem capabili sa construim un pod amarat peste o cale ferata. Amarata si ea.
Aceleasi ganduri le am in fiecare zi in timp ce stau la bariera.
In fata, de pe sensul opus apare o salvare.Lumini aprinse, alarma sonora pornita.
Simt ca trebuie sa fie ceva grav.Vad salvari zinlic dar parca asta are ceva, altceva.
Privesc zbaterea soferului care nu poate trece peste bariera, ma gandesc la pacientul care sufera si a carui viata depinde de nenorocita asta de bariera.
Poti astepta si 25-30 de minute.
Ma gandesc ca moartea nu asteapta la stop.
Sau asteapta ?
Soferul asteapta vreo doua minute dupa care vireaza brusc si ocoleste spre centura orasului.
Drumul pana la spital se va prelungi cu minim 20 de minute, e o ruta ocolitoare lunga.
Ma intreb.
Daca in acea salvare s-ar fi aflat mama celui care ia decizii in constructia podului asta.
Daca la morga, medicul i-ar spune: - stiti, daca ajungea cu 20 de minute mai devreme o salvam, a avut mare ghinion cu bariera de la Domnesti.
Ar putea fi in acea salvare oricine, mama, tatal, fiul, sora.
E totusi o intrare in capitala Romaniei.
E o cale de acces in Bucuresti.

Moartea asteapta la stop ?